Când auzeam de cărți de parenting, creierul meu ridica sceptic o sprâceană și automat începeam să derulez în cap agenda telefonului. Susțin consecvent diviziunea muncii și funcționez dintotdeauna pe modelul „am problema X – merg la specialistul Y”.
Înainte să devin mamă, plănuiam ca, pusă în dificultate de ceva ce ține de copil, să apelez pentru rezolvare la un profesionist. Nu la cărți de parenting – mi se păreau inutile din cauza generalizărilor pe care ar fi urmat negreșit să le găsesc acolo (știu, apucături de young judgemental, m-am lecuit, îmi cer scuze!) – ci la oameni care au studiat problema pe care urma să le-o ridic și îmi pot, științific, da un răspuns calificat. De parcă viața unui om asta e, un tratat de probleme cu soluție unică. Asemeni ghidului de utilizare a mașinii de spălat. Dacă bipăie o dată, apeși pe butonul verde. Dacă bipăie de două ori, apeși pe butonul roz. Dacă nu bipăie, o dai retur. Mmmm… copilul nici nu bipăie, nici nu-l poți da retur.
Astfel, văd acum în (pre)judecata mea de atunci, de a nu citi cărți de parenting, și naivitate, și amuzantă (dar în același timp compleeeeet ridicolă) superioritate, și, în definitiv, totală, completă necunoaștere a ceea ce înseamnă să crești un copil.
… mintea de pe urmă și „secrete” din cărți de parenting
Așa că o bună bucată de vreme, mai mult de un an după nașterea fiului nostru, nu am citit cărți de parenting. M-am informat de la pediatri, medici, moașe. Mbuuun… dar copilul e mai mult de atât. Și, mai ales, relația cu copilul, cu tine însăți, cu tatăl lui, cu tatăl tatălui lui și tot așa până la adânci bătrâneți.
Nu e suficient să suni un specialist, să suni un prieten, să suni la Socola, să suni… oriunde. Ca să fii un părinte potrivit pentru copilul tău și familia ta, cred că nimic nu e suficient în materie de informare. Nu că e nevoie să suni un prieten, un specialist, un spital întreg, ci e obligatoriu să citești, să asculți, să cauți să acumulezi constant, consecvent și conștiincios orice informație te poate îmbunătăți. Adică o informație reală, realistă, bazată pe recurs la expertiză, argumentată științific, relevantă, concisă și contextualizată.
Implicit, da, citești și cărți de parenting odată ce ai devenit părinte. Pentru că un astfel de instrument poate face un pic de lumină în întunericul copleșitor al tuturor întrebărilor care te sufocă din prima clipă când copilul tău există. „Fac bine așa?, Cum să fac altfel?, O mai fi trecut cineva prin asta?, Sunt cea mai proastă mamă! (Asta nu e o întrebare, e certitudinea pe care o experimentează zilnic toate mamele), Ce să îi răspund acum? Sigur am luat decizia care îi va ruina iremediabil viața! (Tot certitudine recurentă și asta), Cum o să mă descurc???!!??”. Ați prins ideea, că doar o trăiți zilnic.
Dar în acest vortex pe care îl înfrunți zi de zi mai apare câte o firavă sfoară la capătul căreia e prinsă o ancoră miiiică, miiiică, fixată precar în nisipuri mișcătoare, de care se poate desprinde oricând aruncându-te înapoi în bătaia neîncetată a valurilor. Aceste sfori de care eu m-am agățat cu furia nebunului care are totul de pierdut au fost o mână de prietene care au deja copii. Și ele plutesc ca mine în derivă, dar au ajuns deja mai departe. Așa că le urmez. Pe ele și recomandările lor. Căci și o grilă de lectură nepotrivită te poate aaaafunda și mai rău în neștiință. Mai simplu spus, dacă citești cărți proaste, îți vin idei proaste. Actul în sine nu e suficient.
Trebuie să citești cărți de parenting validate științific, curatoriate cinstit, documentate, subsecvente unei expertize autentice. Pentru că nu ai timp de pierdut și nu ai nici timp liber. Să fii părinte îți ocupă tot timpul, așa că cititul trebuie făcut la țintă.
Culmea, fix într-un pachet legat cu sfoară am primit cartea Laurei Markham, „Părinți liniștiți, copii fericiți”. Nici nu știam că există așa ceva. Adică nici cartea asta, nici părinți liniștiți.
De ce consider că e o lectură potrivită? Din multe motive, dar o să scriu în continuare doar patru din ele.
Nu te face să te simți prost.
Adică nu mă refer numai la faptul că nu te face să îți fie rușine, dar nici nu te face să te simți o „mamă proastă”. Poate asta nu e o situație nouă pentru o cititoare erudită, care are la activ un număr de lecturi de profil foarte vast.
Cu siguranță mai există și alți autori în afară de Laura Markham care nu îl pun pe părinte la colț ca să-l facă de râs pentru cât de vădit incorect își crește copilul, dar eu nu prea i-am întâlnit. În general, eu am dat peste narative care dor mai tare ca o jordea plesnită cu nesaț peste degete. Și nu mă refer numai la autori publicați în operă, ci la o mulțime de consultanți, specialiști, coach sau ce mai sunt ei în ale parentingului a căror menire pe pământ – sau, mă rog, cel puțin pe pământul virtual al rețelelor de socializare – e să îți arate ție cât de prost îți crești copilul.
Indiferent dacă e vorba de somn, alimentație, tipul de scutece, oliță, activități, medicație, you name it, orice, dar absolut orice e un excelent prilej de a te muștrului. Sar la tine mai rău ca un câine pechinez la un buldog.
Citești tabele, orare, rețete, sfaturi care după două, trei fraze (sau poze din alea de pe Instagram în care e pusă câte o înțelepciune-text pe fiecare slide) ajung subliminal la un „dar, desigur, e decizia ta să faci altfel. Acum îți e mai la îndemână așa, doar nu a murit (aproape) nimeni din asta, nu e de judecat, normal, dar nici nu realizezi ce impact are această decizie, lasă că o să vezi tu cât de greșit ai ales și cum o să se aleagă prafu de tot și, da, nicio problemă, ești liberă să decizi, fiecare copil este diferit, tu, mama lui, știi cel mai bine, daaaar o să vezi că, totuși, la un moment dat…” Și tu, sperând în naivitatea ta că ai ales să citești ceva care chiar o să te ajute să te simți măcar un pic mai puțin prost decât o faci deja, sfârșești prin a te învinovăți și mai mult.
Că tu ai intenții bune, dar pe copil or să-l mănânce toate sfintele până ajunge la grădiniță. Ce să ajungă la grădiniță… e mâncat deja!
Ei bine, Laura Markham nu face asta. Nu te pune la colț. Mie nu mi-a dat sentimentul ăsta, că aș citi doar ca să văd cât greșesc, ci că mă informează ca să învăț ce aș putea corecta. E greu să menții o astfel de detașare pe un domeniu atât de sensibil. E o performanță literară greu de atins pentru că o mama ia totul personal. Totul e despre tine; simți că tot ce zice sau scrie lumea îți e adresat pentru că lumea ta e copilul și despre copil e totul. Implicit, când am citit cartea Laurei Markham „Părinți liniștiți, copii fericiți” așteptam ca după fiecare pagină să apară „da, daaaar…” care să demonteze toată încrederea pe care o construise până la acel moment al lecturii. Am terminat cartea, dar-ul nu a apărut, iar ăsta e un dar (sic!) în sine. Adică un cadou 😊
Autoarea are pregătire academică.
E un real profesionist, nu specialist cu diplomă pe repede înainte, devenită „consultant în parenting” după câteva weekenduri de cursuri.
Pentru mine e de căpătâi întrebarea lui Moromete – „Pe ce te bazezi?”. Când spui tu ce spui, când dai sfaturi, soluții și sentințe, pe ce te bazezi? De ce să fac ce-mi spui, ce te recomandă în afară de vocea și talentul tău? Eu sunt de modă veche. Cred în Școală. Astfel, în orice, dar mai ales în creșterea copilului meu, e vital pentru mine să știu că primesc informații certificate, bazate pe cercetare științifică și competență profesională.
Femeia asta are un CV impresionant. Este psiholog clinician, e absolventă a Columbia University, este doctor în fiziologie – pentru conformitate, scriu aici că fiziologia este știința care se ocupă cu studiul funcțiilor mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii (WOW!!!) – și are certificare post-doctorală în consiliere de cuplu, familie și copii obținută de la University of Southern California. Are experiența lucrului direct cu mii de familii.
Traduce cercetarea științifică și documentarea clinică în soluții practice, aplicabile celor care își doresc o viață bună pentru sine și pentru copiii lor. Astfel, abordarea ei „research based and parent tested” trece de limitele culturale: e limpede că, uneori, ce îți recomandă un american să faci nu e adecvat spațiului social în care trăiești și arhetipului local, dar ea nu scrie în calitate de „străin”, ci în calitate de clinician. Iar știința nu are granițe. Nu vorbește mama din ea, ci mai ales doctorul în fiziologie. Înțelege reacțiile creierului, impactul emoțiilor, moștenirea genetică, modelele de comportament și relevanța educației psihologice. În anii de cercetare academică, le-a pus în context familial, a studiat sute de relații, cupluri, indivizi. A analizat dinamici familiale ca să afle cât din teorie se adeverește în practică, și cât din practică poate fi indicat drept studiu de caz.
Astfel, Laura Markham a adunat, sintetizat și tradus în limbaj adecvat oricărui părinte informații cu valoare științifică. Așadar, citind cartea „Părinți liniștiți, copii fericiți”, nu afli ce credințe personale are cineva, nu primești soluții cu recurs la experiența personală – „fă ca mine că eu am făcut așa și uite că e bine, merci copilul!”… crezi tu că e bine 😊))) – nu ai un compendiu de panseuri pseudo-intelectuale. Citind cartea ai acces la informație bazată pe documentare științifică.
Vine cu exemple concrete, studii de caz și soluții REALISTE, aplicabile indiferent de contextul cultural.
Asta pentru că această carte are la bază toată geneza descrisă mai sus, dar și pentru că autoarea e un om al zilelor noastre, cu gândire critică și pragmatism.
În fiecare studiu de caz pe care îl dă, contextualizează, nu scrie ca un martor, ci ca un actor care a trecut la rândul lui prin rolul în care e acum un părinte. Prezintă situații cât se poate de concrete și le despică firul în mai mult de patru ca să înțelegi ce simte un copil, ce îi determină comportamentul și cum se nasc reacțiile emoționale și fizice.
Copilul vrea totul și vrea totul acum. E perfect justificată această poziție pentru că un copil nu se naște cu simțul proprietății și nu înțelege diferența dintre „al meu” și „al lui”. Vede, vrea. Nu primește, suferă. Ok! Și cum procecezi mai departe? Cum îi explici unui copil care abia vorbește că nu se poate totul și nicidecum chiar acum? Ce cuvinte folosești? Cum te abții să nu-l iei pur și simplu pe sus? De ce nu e sficient să execute comanda pe care i-o dai tu? De unde se oprește valul de rușine care te sufocă la vederea reacției „inadecvate” pe care o are copilul tău? (Presupui tu că e inadecvată prin comparație cu sistemul de referință – ție părinții nu ți-au permis să-ți exprimi liber emoțiile, deci crezi că e greșit ca un copil să facă așa ceva.)
Să zicem că teoria o cam știi. Dar ce faci cu adevărat, în viața de zi cu zi, când te confrunți cu o astfel de situației? Cum să-ți înfrânezi și modifici reacțiile născute din moștenirea înșurubată în tine de familia ta, de prietenii tăi, de școală, de mediul în care ai trăit? Fix asta afli din carte. Atât de simplu e (și deopotrivă complicat).
Nu e o carte numai pentru și despre mame.
Pentru că, de multe ori, undeva pe drum uităm că un copil are doi părinți, nu doar pe cel care l-a născut, fizic.
Sigur că mama copilului are un rol mai amplu la început, fie și numai din considerente fizice. Dar asta e doar o chestiune de zile, hai săptămâni după care, la modul cel mai concret, ambii parteneri, mama și tatăl copilului au drepturi și responsabilități egale în ceea ce privește creșterea, educarea, instruirea și formarea omului pe care l-au conceput împreună.
Nu există roluri prestabilite, nu mama face curat și tata face bani, nu mama decide și tata acceptă, nu mama bravează și tata ignoră, nu mama gătește și tata aspiră. Nu mama alină și tata ceartă. Ambii pot face orice.
Cartea arată cât de importantă e implicarea ambilor părinți în înțelegerea și susținerea copilului și nu alocă apriori responsabilități, vină sau merit unuia sau altuia. Copilul nu crește doar cu mama, nu crește doar cu tata, crește cu relația dintre ei doi. Laura Markham are darul de a ne învăța cum putem facea această realitate mai ușor de tolerat. Pentru că ușor nu e. De unde eram noi doi, vorbind aceeași limbă, avem în mâini viața cuiva care a venit aici ca să stea.
De copil nu poți divorța. Pe copil nu îl poți pune pe mute. Pe copil nu te poți răzbuna și nici nu îți poți face ambițiile cu o ființă de doi, trei ani. Nu e fair!
Tatăl resimte aceeași presiune ca și mama, aceleași anxietăți, neputințe, dileme și răbufniri. E și tata om. Are nevoie de aceleași instrumente, de aceeași hartă către inima și creierul copilului. Astfel, e o călătorie cu mai mulți pasageri: nevoie să îți educi copilul, dar să te educi și pe tine. Fie că ești mama sau tatăl lui. Cum copilul nu vine la pachet cu manual de instrucțiuni, nici să fii părinte nu are vreo fișă a postului bătută în cuie. Faci X. Y, Z, atingi targetul W, job done… not! Că dacă ar fi așa simplu, nu ar mai fi psihologii atât de necesari! 😊 Până să ajungem acolo (sau în drum spre), cartea Laurei Markham e un partener de nădejde. Mai face un pic de lumină în zilele când simți că te bușește plânsul. Înțelegi că nu ești singur, că ești împreună cu copilul și partenerul tău în asta și că o să o scoateți la capăt.