Silvia Ciubotaru a absolvit Psihologia la Universitatea București și s-a specializat în psihoterapie experiențială. Lucrează în proiecte de educație și cultură pentru tineri, cum sunt In a Relationship sau Ideo Ideis. Crede că oamenii fericiți trăiesc în prezent și că prezentul are loc pentru toți oamenii.
Am cunoscut-o pe psihologa Silvia Ciubotaru la atelierele ZYX Books organizate cu ocazia lansării cărții Ups, pubertatea! și ne-a plăcut discursul ei bine argumentat, ca și faptul că înțelege foarte bine contextele de viață ale tinerilor. Prin urmare, am întrebat-o cum îi putem ajuta pe copiii și adolescenții noștri să înțeleagă extremismul și să treacă mai ușor peste anxietatea provocată de evenimentele politice și sociale din aceste zile.
Cum vorbim cu copiii și adolescenții în contexte sociale fierbinți?
Răspunsul la o astfel de întrebare depinde de mulți factori. Desigur, trebuie luate în considerare vârsta copiilor, nivelul lor de educație și înțelegere a istoriei sau a domeniilor vizate de instabilitate socială. De exemplu, în pandemie, în focus erau sănătatea, medicina și igiena; în prezent, discuțiile aprinse țin de domeniul politicii, al civismului.
Cel mai important, însă, este să vorbim cu ei – acasă, la școală și oriunde ne găsim înconjurați de copii sau de adolescenți care sunt expuși la știri, comentarii și manifestări ale adulților afectați de evenimente sociale macro. Mesajele trebuie să fie simple, bine conturate, oneste și să pornească de la curiozitățile sau nivelul de interes al copiilor, fără a forța în vreun fel limitele de confort ale acestora. Adică fără manifestări extreme de furie, exaltare, anxietate sau alte emoții ce pot destabiliza copiii sau adolescenții. De asemenea, e important ca adulții să își afirme disponibilitatea de a discuta despre evenimentele respective oricând copiii sau adolescenții ar avea întrebări.
Ce aș mai adăuga aici este și faptul că mulți presupun că e mai bine pentru copii sau adolescenți să nu fie implicați în dezbateri despre evenimentele politice, considerând că așa sunt mai protejați și mai în siguranță. Desigur, e important să luăm în considerare nivelul de anxietate și personalitatea copilului sau adolescentului pentru a formula un mesaj sau o explicație anume, astfel încât să nu-i sporim fricile și îngrijorarea. Dar a nu vorbi deloc sau a refuza să intrăm în detalii despre evenimente majore se poate resimți ca o excludere, un abandon emoțional sau chiar o nedreptate pentru copiii mai mari – ceea ce le poate genera stări de tristețe sau de furie. Vorbind cu ei despre ceea ce se întâmplă îi protejăm și de riscul de a-și trage singuri concluzii eronate, și de vulnerabilitatea la manipulare și dezinformare.
De ținut minte aici că cei mai vulnerabili la mesajele extremiste răspândite în online sunt tinerii, în special tinerii de sex masculin care au fost expuși deja în mod recurent la violență emoțională și/sau fizică, lipsuri materiale, discriminare sau bullying. Studiile psihologice asupra extremismului avertizează părinții, educatorii și guvernele în privința riscului major de radicalizare a acestei categorii sociale. Tocmai pentru că au nevoie de apartenență, comunitate și validare, acești tineri abandonați de sistemele sociale se regăsesc mult mai ușor în discursurile extremiste, sexiste și anarhiste, ceea ce necesită un efort colectiv și structurat de prevenție și corecție din partea întregului sistem de suport al copiilor și adolescenților.
Trei idei care circulă în spațiul public și pot fi periculoase
Aș putea să încerc să disec o mulțime de idei extremiste prezente în spațiul public, căci lumea e plină de ele – și asta de multă vreme, nu doar în ultima perioadă. Aș putea să scriu despre sexism, șovinism, rasism, age-ism, fundamentalism religios, mesianism, fascism, comunism și câte și mai câte „-isme”. Oare cu ideile astea ce e de făcut? Eu aș propune să le demontăm cu argumente, prin implicare activă și apropiere sufletească, oriunde le-am întâlni.
„Pe mine nu mă interesează politica!”
Fie că ne place sau nu, e cât se poate de clar că oamenii din România nu sunt suficient de interesați de politică. Aproape jumătate dintre persoanele cu drept de vot nu se deplasează până la urnele de votare, iar cei care o fac nu au nici pe departe cultura politică necesară pentru a face alegeri informate. Dezinteresul pentru politică este unul extrem de dăunător.
Tendința asta constantă din ultimele trei decenii are multe explicații, căci e fundamentată pe mai mulți factori: dezamăgirile repetate vizavi de clasa politică, lipsa educației istorice, politice și economice la scară largă, dezinformarea din ce în ce mai puternică din spațiul public, monopolul rețelelor de socializare asupra atenției, tiparele de căutare a satisfacției printre utilizatorii de internet etc.
Preferăm să nu ne batem capul cu politica, căci e prea tristă și complicată treaba asta și doar o viață avem. Și, serios acuma, cine nu ar vrea să-și trăiască viața în pace, fără griji, probleme și conflicte? Dar putem oare să trăim în pace fără să ne intereseze politica? Istoria zice că nu.
„Știu eu cine e de vină!”
Obișnuința de a găsi rapid vinovați pe care să-i criticăm sau chiar să-i pedepsim, dacă e posibil, face parte din sistemele noastre de gândire, ale tuturor. Obișnuința asta vine de demult, pe când eram niște omuleți lipsiți de orice putere în afară de cea dată de iubirea pe care ne-o purtau alții, și ne-a făcut mult bine, dar și mult rău. A făcut bine pentru că ne-a structurat gândirea etică în primii ani de viață, ajutându-ne să dezvoltăm discernământ și comportamente pro-sociale. Dar acum vedem cum face rău la scară macro.
Vedem cum înclină din ce în ce mai mult către autoritarism acei oameni convinși de propria capacitate de a găsi vinovați, dar frustrați de incapacitatea de a-i și pedepsi în mod satisfăcător. Iar frustrarea asta poate să crească exponențial până la explozie, mai ales când oamenii se adună în mase. La proteste, la comemorări, în curând chiar în Parlamentul țării – locuri în care alunecarea în radicalism duc rapid la violență emoțională și fizică, ceea ce poate anula progresul democrației noastre anemice.
Ca să reducem pericolul ăsta, trebuie să facem upgrade-ul către o gândire mai matură și mai relativistă, care înlocuiește conceptul de vină cu cel de contribuție și implicare activă constantă în viața cetățenească.
„Gata, îmi fac bagajele și plec din țară!”
Deși de multe ori e folosită ca o glumă amară, prin care oamenii își arată dezacordul puternic sau dezamăgirea copleșitoare, ideea asta e născută dintr-o nevoie radicală în sine. Nevoia de a rezolva problema o dată pentru totdeauna, cuplată cu așteptarea inconștientă și infantilă că așa ceva ar fi posibil. Am putea compara ideea asta cu „Îmi iau jucăriile și plec!”, dar ea e periculoasă atât pentru cei care și-o imaginează, cât și pentru cei lăsați în urmă, care se văd deodată riscând să fie abandonați și lipsiți de parteneri de nădejde, nu doar de parteneri de joacă.
Ideea asta are din start un mare dezavantaj: în mod evident, nimic nu ne poate garanta o soluție absolută. Nici măcar abandonul „jocului” sau abdicarea de la responsabilitatea civică față de țară și viitorul ei nu ne scutesc de atașamentul emoțional față de „acasă”. El rămâne undeva acolo, în străfundul sufletului oricărei persoane care se vede obligată, într-un fel sau altul, să-și adune bagajele și să emigreze. De cele mai multe ori, atașamentul pentru acest „acasă” pierdut rămâne ca o rană – o rană care se redeschide la fiecare rundă de alegeri și care poate să grăbească tendințele de radicalizare ale oamenilor.
Mai mult, atunci când emigrarea e proiectată în spațiul public ca soluție la anxietatea legată de viitor, fie și numai în glumă, o altă anxietate crește. Cea de a nu avea încotro să fugi. Unde să pleci? Unde ai putea fi ferit de aceste pericole? Și apoi, fie că pleci, fie că nu pleci, anxietatea asta de a nu avea scăpare, orice ai face și oriunde te-ai duce, iese la suprafață tot sub forma extremismului.
Anihilarea rațiunii
Iraționalul, adică inconștientul, emoționalul profund al fiecăruia dintre noi, e exact acea parte sensibilă la ideologiile care ne manipulează și ne canalizează forța fricii, a frustrării și a agresivității către distrugerea unui inamic portretizat ca răul absolut. Fie că are componentă religioasă sau nu, extremismul este cel mai simplu explicat ca o anihilare a rațiunii sub efectul urgenței emoționale de a rezolva toate problemele deodată.
Din păcate, nu putem lupta cu extremismul decât în timp, cu prezență și implicare constantă, cu apropiere și răbdare pentru disensiuni și conflicte, cu respect pentru perspectivele subiective, dar și pentru adevărul istoric și, mai ales, cu respect pentru privilegiul de a fi capabili de opțiuni politice.
Nu îndrăznesc să cred că am eu vreo soluție, dar cred cu putere că avem nevoie de psihologie, de creativitate și de multă muncă pentru a schimba direcția în care evoluăm. Eu personal nu renunț la speranța că vom reuși să nu (mai) sacrificăm rațiunea pe altarul convingerilor radicale și, în schimb, vom descoperi cum să cooperăm mai bine, ca indivizi și ca societate.
O carte despre minciunile care ne alimentează frica, furia și ura împotriva celuilalt este și cea a Mariei Ressa, Cum să înfrunți un dictator. Este un strigăt de avertizare pentru cititorii occidentali, o carte pe care o recomandăm și adolescenților pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în aceste zile în România.