M-am ferit de sport toată viața, pur și simplu nu i-am înțeles scopul. Acum, cu mintea unei femei de aproape 50 de ani, care nu se mai află în pericolul de a da vina pe părinți, îmi spun că are legătură cu fuga mea de efort. M-am apucat de alergat pentru că nu mai știam cum să descurc gândurile și emoțiile pe care le strânsesem cu neglijență, cu fiecare intuiție (bineînțeles, greșită) a momentului, cu fiecare fugă de o perspectivă coerentă și de o asumare responsabilă. A trebuit să alerg câțiva ani, să îmi fie rău, să îmi displacă efortul și să vreau să ajung mai repede la final, ca să savurez endorfinele și să ating acel punct în care alergatul să fie parte din viața mea. Și, la fel ca orice lucru, și alergatul a fost acceptat cu plăcerile și, mai ales, cu neplăcerile lui.